Treceți la conținutul principal
Despre copii și obiceiul lor de a crește mari




Fetița mea împlinește acum 12 ani. E lîngă mine, are părul lung și două jumătăți de mandarină pe sub tricou, indecisă între copilărie și maturitate, suspendată între păpuși și luciu de buze. Acum 12 ani mă foiam la acest miez de noapte cu o burtă imensă, pe care scrisesem cu carioca I have got you under my skin și pentru că era prea lung, am șters cu acetonă și am scris Wonderful World. Mi-era o frică ancestrală și aveam și de ce. Au trecut toate și îmi amintesc numai că îi țineam căpușorul în palmă și că toată fata se termina pînă la cot, era groaznic de mică și de frumoasă. Groaza mea de mamă complicată care nu aflase atunci că viața este simplă și că numai noi, trăind-o, o complicăm.
Sânziana acum e mare. Mi-a trecut de umăr și îmi poartă hainele, care îi vin și care pe ea au o altă definiție. Are o eleganță de pisică mare, o eleganță moale, rafinată, pe care nu știu de unde a moștenit-o, că nu prea abundă aristocrații prin familiile noastre. Inteligentă a fost de la bun început, cînd numai Tia Milica își dăduse seama de asta, din moment ce îi spunea la două luni deșteptanca mătușichii. Așa a fost, o deșteptancă de copilă, cu un discurs impresionant, foarte serioasă în tematică, foarte profundă în tot ce gîndea. Îmi amintesc o scenetă văzută cîndva la un televizor, de un Revelion ceaușist, în care o fetiță cam tocilară, îl umilea pe un Moș Gerilă nu prea școlit, cu cunoștințele ei vaste. Sânziana a preferat întotdeauna compania oamenilor mari și a învățat prea devreme să fie serioasă. Nu îi plăceau poveștile, stătea ore în șir și privea hărțile. Știa unde era Copiapo, orașul în care erau pe vremea aceea Maia și Tom. Probabil pentru că tatăl ei i-a făcut avu (avionul), fata mea a călătorit mai mult decît orice personaj visat de ea, în lumi pe care le vedem la Discovery și ne minunăm de vastitatea planetei.
Sânziana era de mică sfătoasă și înțeleaptă, avea un prieten imaginar, Dondo și cînd s-a născut Mihnea, frățiorul ei, brusc și prietenul ei imaignar a avut o soră, cum altfel numită, decît Donda. Casele care îi plăceau deveneau locuințele ideale pentru Donda și Dondo, iar dacă făcea vreo prostie, Dondo o convinsese sau o învățase să facă.
Mă uit în pat, de o parte și de alta copiii mei, Donda și cu Dondo, prietenii mei reali..., au crescut. Mihnea îmi spunea stăzi că sînt frumoasă, apoi că ar vrea să fie și el frumos, interesant și... palid. Cum adică palid, îl întreb, și el îmi răspunde, adică interesant și palid, așa cum e Sânziana.
Mi-au crescut copiii, sau poate că nu, poate că eu m-am micșorat brusc. Sau poate că ei erau dintotdeauna mari și numai eu îi vedeam mici. Cert este că privesc în urmă și îmi amintesc exact cînd s-au născut și apoi, direct, ziua de astăzi. Între acești poli e doar o clipă, un strănut al vieții care ne-a spulberat și ne-a reașezat așa cum sîntem acum. Nu am apucat milioane de lucruri să fac și am ratat probabil șansa. Scriu toate astea pentru că ei dorm, pentru că acum cînd dorm parcă și timpul stă. Parcă și Evelina e din nou mică, parcă și Șerbănel o ține pe Sânziana în brațe și Manuela e însărcinată și eu îmi susțin teoria că trebuie fiecare copil să aibă un frate. Le miros părul și îmi amintesc mirosul lor de bebeluși.
Ne cresc alături copiii și devin mai mari ca noi, mai înalți, mai deștepți, mai puternici. Le rămîn părinții mici copiilor noștri, le rămînem mici așa cum le rămîneau lor hăinuțele mici în copliărie. Mai buni de ne-ar fi, poate că nu ar fi totul pierdut.


Comentarii

  1. În urmă cu câţiva ani, la un mijloc de octombrie, trăiam bucuria de a fi adus în Festivalul nostru de film şi diaporamă "Toamnă la Voroneţ" felia lipsă până atunci, Salonul de Fotografie. Invitasem 20 de fotografi din mai multe ţări europene să expună fotografie de clasă la "Toamnă la Voroneţ" şi venise ziua vernisajului. La 7 şi jumătate, dimineaţa, am ieşit în curte şi mă bucuram că ieşise un soare zgribulit şi amabil, care promitea o zi frumoasă. La ideea primarului, că aşa-i primarul nostru, cu idei, unde crezi că fusese programat vernisajul, altunde, decât în ograda Mănăstirii Voroneţ. Pe panourile albe din Muzeu, duse acolo de-o camionetă a Primăriei şi aliniate, frumos, de-a lungul aleii principale, Vera, aşa cum o ştii, pedantă şi grijulie, potrivea după mărime, tematică şi culori (în realitate, n-am ştiut niciodată cum le potriveşte Vera...) lucrările fotografilor europeni, să nu uite cât or fi ei şi-or trăi aşa o zi mare, aşa un vernisaj. Vorbeam, cum zic, la 7 şi jumătate dimineaţa, cu Vera, şi soarele se-ntorcea ba pe-o parte, ba pe alta, promiţând o zi frumoasă. La 8 şi jumătate cerul se acoperise cu totul de plumb vălătucit. Aerul căpătase culoarea pe care o ştii, aceea dintre obcini, toamna. Tot îi, bun, ziceam, numai să nu bată vântul... La nouă m-a sunat Vera, să-mi spună că plouă şi să mă întrebe dacă aducem, urgent, lucrările în Muzeu. Nu, Vera, le mutăm sub streşinile mănăstirii, i-am spus, şi nu credeam nici eu că-i bine ce zic... Vernisajul era programat la 10. La nouă şi jumătate intram în curtea mănăstirii, cu telefonul la ureche. Ploua cu clăbuci şi mă sunau prieteni peste prieteni, să-mi ureze succes şi să mă anunţe că na, plouă, şi nu vor putea să vină la vernisaj. Bun aşa, îmi ziceam, o să fie un vernisaj intim, noi, câţiva, fotografii şi ploaia. Ştii faţa mea când îs supărat, nu ? Ei, faţa aia o aveam, când am văzut-o de mână cu Maia, pe fiică-ta, pe Sânziana. De ce eşti mâhnit, m-a întrebat. Ce să-i răspund copilului, la câtă obidă adunasem, dar cum să nu-i răspund... Fiindcă plouă, Zizi, de aia-s supărat. Şi mă uitam în ochii ei care încercau să pătrundă în întregime însemnătatea cuvintelor mele. Apoi mi-a dat verdictul. Cu înţelepciunea şi cu siguranţa celui care stăpâneşte adevărul absolut. Graseind uşor, mi-a spus: Dahr e natuhral să plouă toamna !... Şi mi-a salvat ziua, fiindcă avea dreptate. Era toamnă, eram în ogradă la Voroneţ, sub streşini erau o sută de fotografii frumoase, autorii lor mişunau printre ele, odată cu ce vizitatori se potriviseră pe-acolo, le vedeau toţi pentru prima oară, ploua frumos, a bogăţie, iar "Toamnă la Voroneţ" îşi vernisa, la Voroneţ, primul Salon de Fotografie. Într-una din pozele de-atunci, o văd pe Maia. În alta, apare Tom. Zizi nu apare în poze. Era pe undeva, totuşi: ochişorii ei luminau decorul. Mulţumesc, Zizi, pentru un mare adevăr: e natural să plouă, toamna. Promit că n-o să uit asta.

    La mulţi ani, Zizi ! Îţi doresc să nu oboseşti niciodată în a spune celor care au uitat, că e natural să plouă toamna...

    RăspundețiȘtergere
  2. http://www.flickr.com/photos/bazalai-zone/sets/72157608212814730/show/

    RăspundețiȘtergere
  3. La mulţi ani, Sânzianei! Iubirea copiilor este pentru mame apă vie. Ştii poveştile în care o pasăre picura apă vie pe voinicul răpus şi el căpăta puteri de învingea răul. Păsările noastre ne picură iubire şi aşa răzbim întotdeauna. Întâmplarea a făcut ca naşterea Sânzianei să ne-o dăruiască nouă pe Sunny, pentru care vă foarte mulţumim, care Sunny ne-a minunat zilele şi ni le-a colorat în albastru-bej siamez. Oamenii sunt aproape unii de ceilalţi. Trăiesc în frânturi de gânduri şi întâmplări comune (ca intersecţiile de mulţimi din manualul de matematică de a cincea). Te salut dintr-o intersecţie de întâmplări şi îţi mulţumesc că lămureşti timpuri şi oameni pentru venetici ca mine îndrăgostiţi de Humor.

    RăspundețiȘtergere
  4. Ah, Călina, cea cu păr negru pînă la brîu!
    Îmi vorbești de Sunny, pisica înțeleaptă și iubitoare și eu mă apuc de plîns în intersecția mea spaniolă, îndrăgostită de tot ce e românesc și e acasă departe...
    M-am gîndit tot timpul că e frumos că pisica mea minunată a plecat la o fată pe care o chema Călina și știu că i-a fost bine acolo cu voi și cu cei doi băieți minunați ai tăi. Mari și frumoși că știu că te-ai supăra dacă aș spune perfecți. Uite așa ne legăm noi destinele unii de ceilalți. L-am văzut pe Călin apoi, mai înalt decît mine cu mult, un tînăr admirabil, într-un fel un frate de al Sânzienei.
    Să fii fericită și să nu îți tunzi părul!

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela. Zidul plângerii mele

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela, ea nu știe, doar eu, cu ajutorul lui Alladin, am dibuit-o ascunsă după niște ochelari de soare, neschimbată după ani, Mihaela a apărut în viața mea nu știu exact de unde, mi-a pus o ordine esențială în viață, în viitor, și a dispărut pentru, iată! 23 de ani. Mă mai gândeam din când în când la ea, nu știu de ce toți cei din Teatrul Pod îi spuneau Veri, mă întrebam ce o mai fi făcând, pe unde o mai fi cântând, sau ce știu eu, jucând teatru, Mihaela are o voce care nu e de pe pământul ăsta, e o voce de pe un fel de stea de unde izvorăște muzica, sau dintr-un echilibru cosmic exact cum îl descriau grecii, pe care doar ea l-a găsit și de acolo își ia un fel de liniște care reușește să ți-o transmită pe toată, vocea Mihaelei nu ajunge în timpane ca toate vocile, ci undeva unde se fac zilele și nopțile vieții tale, nu am mai ascultat-o de 19 ani, știu exact pentru că eu eram mamă de fată mică, și, ca orice casnică și gospodină la  cratiță, îmi creșteam bebelu…

Nici o poveste. Mercedes- Beatrice Birzescu- Titeica

Nu prea învăț nimic de la viața mea. Îmi place de o bucată de timp să fiu leneșă și să ignor. Să amân. Să nu fac nimic.Sau, dimpotrivă să vreau să mă sufoc dacă nu fac lucruri. Doamne, și câtă treabă am de făcut. Nu aveți idee. Să termin camera lui Mihnea, acum că am schimbat parchetul, să schimb cât mai repede mobila din sufragerie că nu o mai pot suporta, să repar globurile de la roata asta care ține loc de lustră, poate schimb și geamul de la bucătărie, pentru că m-am zgârcit anul trecut, să îmi iau bicicletă, motocicletă și mașină, să termin de cusut tot coșul de haine care trebuie modificate. Nu mai pomenesc de trebile profesionale, să termin cele trei articole începute, să editez volumul congresului, să mă apuc de scris cursul, să pun ceva bani deoparte să schimbăm cât mai repede acoperișul de la târlă, să tratăm fagul cel mare, să fac ordine în fotografiile împrăștiate fără noimă prin sute de cd-uri. Să îmi sun prietenii. Am uitat de traducerile care ar trebui revizuite și trim…

Lucian. Și Cojocar. Și Constantin