Astăzi am regăsit-o pe Mihaela. Zidul plângerii mele

Pagină din jurnalul unui căpșunar intelectual

Căpșunile mele. Castelul meu de căpşuni

I. Despre cuvîntul căpșunar, sau despre cum Castelele de nisip din Spania au devenit Castele de Căpşuni

Afiș electoral

Culeg și eu căpșuni ca orice imigrant român în Spania. Căpșunile mele nu sînt roșii, dar sper să fie savurate, nu au un sezon anume, le culeg oricînd, nu au termen de garanție: sînt poveștile românilor din Spania, pe care le culeg și le las aici să le ia cine va dori.

Nu știu cine și cînd a inventat cuvîntul căpșunar. Cuvîntul e frumos ca și realitatea pe care o desemnează. Puține fructe îți declanșează reacțiile cățelului pavlovian, cu aceeași intensitate cu care te umple căpșuna de cele sucuri gastrice. Interesant este faptul că l-am inventat noi, românii, pentru a-i desemna pe alţi români. Nu e o reacţie şovină a străinilor faţă de românime, ci e o reacţie a românimii rămase acasă faţă de românii plecaţi în Spania.
Există un site, www.capsunar.ro, care propune sloganul Să schimbăm porecla în renume. La finalul lecturii cîtorva dintre intrări, îmi dau seama că, dimpotrivă, expresia disfemistică e absolut justificată de toate nenorocirile povestite pe site. Ironic, pe alocuri absurd, siteul este în egală măsură o jucărie și o fereastră înspre românitate, așa cum se vede ea din Pensinsula Iberică. Români sînt peste tot, aflu că și în Noua Zeelandă dai de limba română prin taxiuri, prin magazine pe stradă. Am un bun prieten care e profesor universitar acolo. America, Europa, absolut toate statele, Asia, românii au tot plecat: mai școliți, sau mai puțin școliți, cu diplome sau fără, au plecat să trăiască mai bine. Fie că au plecat sub Ceaușescu, fie că au plecat după revoluție, românii au împînzit lumea.
Și totuși, în istoria mentalului colectiv românesc, numai emigrantul din Spania a fost binecuvîntat cu dulcea etichetă suculentă de căpșunar. Căpșunar ar fi o insultă, dacă nu ar avea suavitatea și ironia dulceagă a fructului. De regulă referentul unei înjurături trebuie să fie o realitate tabuistică, vreo parte a corpului ascunsă privirilor, vreun viețuitor al regnului animal, o realitate care să genereze dezgust, scîrbă, frică. Căpșuna nu e nimic din toate astea: e plină de viață, apetisantă, generează poftă și doruri, e chiar un aliment senzual (fără să aibă conotațiile vulgare ale bananei, care face imposibilă mîncarea ei într-un restaurant din România, și care generează mult amuzament la petrecerile particulare, mai cu seamă dacă e însoțită de două kiwi dispuse simetric) și poetic. Ce frumos se rotunjesc pe căpșună buzele (rujate!) ale unui model care face reclamă la vreo ciocolată, sau la vreun parfum, sau ce știu eu ce produs lasciv.
Cu siguranță căpșunar a fost inventat ca disfemism, ca insultă blîndă, ca termen peiorativ pentru cei care pleacă la o muncă dificilă, trăind în condiții inumane de multe ori, pentru a se întoarce în țară cu 300 de euro economisiți. Indiferent de context, termenul e încărcat de disprețul celui care îl pronunță.
Îmi amintesc și acum că atunci cînd am luat examenul pentru a merge lector român la Universitatea din Alicante, soțul meu mi-a spus căpșunară. Și femininul acesta mi s-a părut și mai îngrozitor decît varianta masculină, așa cum se întîmplă în general cu toate feminizările termenilor privind profesiuni în limba română. Înțeleg de aici că poți fi Eminescu însuși, dacă mergi în Spania tot căpșunar ajungi. Și indiferent de profesie și menire, cine e român și merge în Spania culege căpșuni, adică adună fiecare căpșunile pe care le caută. Devine astfel căpșună orice ideal pe care nu îl mai poți împlini în țară și din lipsă de imaginație pleci în Spania și nu în alt stat al lumii. Chiar aș vrea să merg o săptămînă la cules de căpșuni ca să aflu povestea românilor care au generat un cuvînt nou în familia de cuvinte a termenului căpșună, și o semnificație nouă ideii de emigrant.
Și, culmea!, căpșunar înseamnă mai degrabă o prostituată amărîtă, sau un găinar, un hoț de portofele, înseamnă mai degrabă un șmecher sedus de naivitatea spaniolilor și de posibilitatea de a cîștiga enorm fără prea mare efort, decît marea masă a românului care a emigrat în Spania ca să lucreze în construcții sau la cules de portocale, de măsline, de migdale sau de căpșuni. Căpșunar este definiția celui care nu a plecat definitiv, ci doar ca să facă ceva bani, să pună ceva bani pentru zile negre, pentru o casă, pentru o mașină, ca să-și țină copii în școli, să se întoarcă acasă și să rabde mai departe, alături de ai lui. Să se întoarcă acasă cu o mașină mare și nemțească, să-și facă o casă mare cu termopane şi acoperită cu Lindab, colorată şmechereşte în culori care îţi strepeyesc dinţii, să vadă cu alte cuvinte toți cei din jur semnele bogăției sale. Căpșunar este cel care nu a venit în Spania să rămînă, ci a venit în Spania ca să aibă de unde se întoarce mai bogat la el acasă.
De aceea, cel venit în Spania este diferit de toți românii plecați în celelalte țări europene. Inclusiv în Italia, deși categoria conaţionalilor de acolo este similară celor de aici. Şi totuşi celor din Italia nu li se spune în nici un fel. Nu cresc în Italia căpşuni; sau nu le adună românii.

Culegem cu toții căpșunile idealurilor noastre, rotofeie și pline de savoare, sau, dimpotrivă, le luăm pe cele căzute pe jos, le salvăm din noroaie, le grijim şi ne hrănim cu ele. Și eu, dimpreună cu ceilalți aproape un milion de alți români. Nu ne putem împotrivi cuvintelor, indiferent de politicile de corectitudine politică și de politica politicei corectitudini. Eu sînt și eu un căpșunar, mai bine zis o căpșunară. Îmi asum termenul și feminizarea lui. Mă confrunt cu disprețul nației mele, îi adulmec savoarea și îi refuz conținutul printr-o poveste. Prima care îmi vine în minte, auzită cu sufletul la gură într-o cursă a Taromului în Ajunul Crăciunului.
Numai în Ajun găsisem bilete, la un preţ usturător. Un avion plin de căpșunari sărmani, tăcuți, învinși. Plecasem dimineață devreme dintr-un Alicante în care oamenii încă făceau baie în mare, ajunsesem într-o Valencie încălzită de soare generos și spre seară mă urcasem în avion. Nimic din farmecul sărbătorilor nu se păstra în aerul măcinat de zgomotul motoarelor. Oameni care dormitau, cu bagajele ticsite de cadourile pe care le duceau acasă, de deznădejdile, de iluziile lor frînte de căpșunari amărîți. În timpul acelui zbor, încep să uite, îşi recompun figura de oameni care o duc bine, care sînt pe alocuri occidentali, civilizaţi, un pic altfel decît fraţii lor rămaşi acasă. În portofelele lor, stau stinghere bancnote în euro, cu care vor trăi în belşug de sărbători, mai ales cu preţuri româneşti. În timpul traversării Europei, căpşunarii mei îşi uită umilinţele, se realcătuiesc şi se destind. În sfîrşit, acasă. Afară frig și noapte, Carpații stau ascunși în beznă. Un București absolut idilic, de teatru de păpuși finlandez, încărcat de zăpezi, de lumini, de frumos. Îmi imaginam căldura căsuțelor pe care le vedeam de sus, bucuria copiilor care saltă pe genunchii lui Moș Crăciun trăgîndu-l de mustăți. Mi se umplu ochii de lacrimi vechi, de emoții vechi, în care la Cenaclul Flacăra un poet acum hulit, atunci adorat, îl scoatea în ilegalitate pe Moș Gerilă și îl înscăuna pe Moș Crăciun. Mi-e milă de cel hulit de acum, mi-e dor de tinerețea mea chinuită. De tinerețea chinuită a generației mele. Mă gîndesc la copiii mei și la bucuria pe care o vor avea văzîndu-mă îmbrăcată în... pom de Crăciun: cu un pulover verde pînă la genunchi și cu beteală la gît, încărcată de daruri pe care se vor grăbi să le despacheteze și le vor uita apoi între sutele de jucării inutile care le populează camera și copilăria. Au prea multe jucării, știu. Pentru că au acum și jucăriile mele și pe cele ale tatălui lor, cele ale bunicilor..., toate jucăriile pe care noi nu le-am avut. Cumpărăm jucării repreyentînd personaje din desene animate, le aducem lîngă feţele lor pe pernă, fără să ne dăm seama că ei vor prefera întotdeauna roboţelul făcut de Tom din dopuri de şampanie, cu nas de şurub, cu mîini decupate dintr-un capac de margarină. Strîngem bani ca disperaţii să îi ducem la Disnezland, fără să pricepem că cel mai mult copiii noştrii şi-ar dori să stea pe un prichici înjeghebat în cireşul sălbatec de la tîrlă.
Zîmbesc gîndindu-mă la bagajele mele. Le-am luat părinților mei un Jamon Serrano întreg, puturos și urît, ca să le aduc o bucată de Spanie. Şi desigur, cum altfel, o sticlă de ulei de măsline din ăla bun, pe care îl poţi degusta în magazinele de specialitate. Ce or fi spus cei care verificau bagajele? Cîte jamboane (să le spun jamoane?) însoțesc pe dragii mei căpșunari în țară, ca efigii ale hispanității? Vrem nu vrem, facem trafic de culturi latine, ducem în România sticle de vin, Turron de Jijona, muzică flamenco, cadouri împachetate la El corte Ingles, cu iluzia că aducem acasă ceva din modus vivendi iberico; la întoarcere, aducem în Spania brînză proaspătă de vaci și brînză de burduf, zacuscă și pastramă, cîrnați de la Danilevici, cîte un volum din Eminescu și Coșbuc, poate, poate chiar o cămeșă națională. Le umplem spanililor cămările cu murături și cartierele cu mirosuri vioaie de sarmale. Mi s-a întîmplat să trec pe sub geamurile unei gospodine care fierbea de zor sarmale. E o experienţă suprarealistă să terci pe sub palmieri, să te dogorească un soare ucigător, să priveşti spaniolii ascunşi sub umbrele uriaşe, bînd cafea cu gheaţă sfărîmată şi să adulmeci miros de sarmale. Am recunoscut mirosul imediat și am vrut să sun la ușă să o întreb de unde a cumpărat busuioc și foi de viță. Să îi sun la ușă și să îi spun că în Bucovina mea se fac sarmalele cele mai artistice cu putință, sarmale în cuib: una cu carne de porc, una cu carne de vită, alta cu carne de oaie și una numai cu ciuperci, împachetat tot cuibul acesta într-o foaie mare de varză, și legat totul cu fire luate din pănuși de porumb și cu o bucățică de costiță afumată prinsă țanțoș în nod. Să o învăţ să le facă. Să îi mai spun că boierii din Bucovina mea uneori fac sarmalele astea în ulcele mici de lut de la Marginea, ulcele negre ca ucigă-l toaca, pe care dansează spirale din ceară. Sau, culmea rafinamentului cultural, sarmale în cuib fierte în bostan la cuptor, la foc mic, pe îndelete. Diabolică invenţie! Am văyut o singură dată la un hotel faimos, care mi-e drag şi astăzi ca în zilele cînd alergam nebună şi probabil ineficientă, prin saloanele şi restaurantele lui. Și cîte altele nu aveam să îi spun, și să o întreb, sau să o ascult pe autoarea sarmalelor, să-i păsterz aici povestea transformării ei în căpșunară. Nu am sunat, desigur, din jenă occidentală.
La toate astea mă gîndeam eu în avion. La jamoanele care trec granița de la noi la ei, la sarmalele care vin cuibărite între palmele tuturor femeilor care traversează Eurpoa şi merg la cules de căpșuni sau la predat limba română la universități sau la licee din Spania. La ce m-oi fi pornit și eu de acasă, de lîngă copiii mei, de lîngă colegii și studenții mei, să umblu pribeagă și a nimănui, să fiu în noaptea de Ajun în avion, în aer, fără miros de cozonaci, fără miros de cetină, fără Bucovina mea, departe de Humorul meu? Ce demon m-o fi purtînd şi pe mine, de nu îmi dă pace să stau locului, mă tot ademeneşte şi mă împunge şi mă aleargă? Şi uite-mă acum în aer, privind la Crăciunul liniştit al celor care umplu pămîntul de luminiţe.
Mă gîndeam la toate astea cînd o voce, pînă astăzi rămasă fără chip, prinse a-și spune povestea, o poveste de o nesfîrșită tristețe, care începu a mă durea simplu și esențial. Era o femeie pe scaunul din față, între două vîrste, sau mai bine spus cu o voce neutră din punct de vedere cronologic, ar fi putut aparține unei femei care avea orice vîrstă între 45 și 70 de ani. Se apucase să povestească dintr-odată, nu o întrebase nimeni nimic, și de parcă povestea aceea a ei nu o mai lăsa să respire, a ieșit brusc, rostogolindu-se pe cîteva scaune în faţa ei, pe cîteva din scaunele dinapoia ei. Se apucase de povestit așa cum făceau navetiștii în trenurile sau în ratele care îi duceau şi îi aduceau de la muncă, sau cum făcea mămaia mea în acceleratul de Iași-Timișoara, destăinuindu-se unui tovarăș de drum pur și simplu degeaba, doar așa, ca să treacă vremea și ca să slobozești greutățile de pe suflet. Le spui și ți-e mai bine, te simți mai ușurat.
─ Eu vin de la Sevilla. M-am oprit la o verișoară de-a mea de la Murcia înainte să vin acasă. Lucram la un notar, dar am plecat de la el.
Lîngă ea, parteneră de conversație, o fetișoară abia ieșită din adolescență, care de la înălţimea tinereţii ei, știa sigur că viața e o lungă, interminabilă înșiruire de succese și de șanse. Numai că și ea, aveam să aflu din conversația lor, acum avea grijă de o bătrînă, avea un iubit spaniol care îi promisese ca își va deschide un bar îmtreună cu un prieten, și că ea va lucra acolo, în barul lor, va avea mașina ei și va merge să cumpere tot ceea ce trebuie pentru bar, și vor avea doi băieți angajați..., acum, deocamdată stătea cu bătrîna asta, dormea la ea, avea o cameră numai a ei, dar trebuia să se trezească noaptea din 6 în 6 ore să îi dea bătrînii medicamentele. Aflu că bătrîna era ușoară și că o putea ridica în brațe fără prea mare efort ca să o îmbrace și ca să o pună în căruciorul cu rotile. Atîta doar că, din cînd în cînd, bătrîna striga noaptea că nu vrea să moară și că îi e frică. Și atunci fata se ridica din camera ei, și mergea să doarmă pe un fotoliu în camera bătrînei. Alteori, dacă îi era bătrînei prea frig la picioare, se așeza lîngă ea, în pat, și îi prindea picioarele reci în palme și i le freca să i le încălzească. Ar fi trebuit să îi spun că bunica mea, mămaia, cînd i s-a născut cea de-a doua fată la 7 luni, a crescut-o cu sticle cu apă caldă la picioare. Oricum, căpșunara mea era fericită, pusese niște bani deoparte, visa să își cumpere apartament undeva într-un orășel din Teleorman.
─ Tu ești tînără. Ești frumoasă, îi spunea cea în vîrstă. Eu nu am dinți și nu am bani să merg la dentist. Șefu rîdea tot timpul de mine, că nu am dinți. Credea că nu înțeleg spaniola, pentru că nu vorbeam niciodată în spaniolă... Dar eu nu vorbeam de rușine, nu că nu ştiam să vorbesc; nu vorbeam ca să nu mi se vadă găurile astea de prin gură, dar înțeleg tot ce spun ei. Înţeleg spaniola că se aseamănă mult cu limba noastră. Ce român nu poate să o vorbească? Dar a fost mai ușor așa, m-au luat de proastă. Munceam tot timpul, pentru că nu aveam o casă în care să stau, stăteam la ei, în casa lor. Mă aveau întotdeauna la îndemînă. Eram 3 femei care făceam totul în casă. celelalte două au rămas, eu nu am mai putut. Pentru că numai pe mine mă chinuiau: probabil pentru că sînt româncă, sau că nu am dinți, nu știu, dar numai pe mine mă chemau să îi ajut. Nu am cerut niciodată în trei ani vreo zi liberă, că nici nu aveam unde să mă duc. Am vrut să merg la mare, că am văzut-o numai din autobuz şi acum din avion. Dar decît să cheltui din bani, am preferat să stau. Şi pentru că eram întotdeauna acolo, mă chemau dacă aveau nevoie. Şi nu am spus nu, că oricum stăteam degeaba în cameră, nu aveam televizor, stăteam aşa numai şi mă uitam pe pereţi sau pe fereastră. Aşa că mergeam bucuroasă să îi ajut, că terce mai repede timpul cînd faci treaba decît cînd stai degeaba. Şi uite aşa au trecut trei ani: cu sărbători, cu vacanţe, cu duminici. Acu, am plecat, le-am cerut banii și am plecat. Am plecat pentru că m-am supărat prea tare şi nu am mai putut. Aveau într-o seară musafiri și m-au chemat în sala mare. Eu am crezut că o fi căzut pe jos ceva și mă cheamă să șterg, că nu prea mă chemau cînd aveau lume bună. Mi-am luat și o cîrpă cu mine, ca să nu fac două drumuri. Am ajuns în salon și toți se uitau la mine. Seniorul mi-a zis să rîd..., cum să rîd adică, nu am înțeles la început, dar el tot zicea: „rîde-te, rîde-te!”, ăilalți toți așteptau zîmbind să mă vadă pe mine rîzînd. Și făcea el singur „hahahaha” că dacă nu înțelesesem să îi urmez exemplul, să fac aşa cum făcea el. Dar eu știam ce vrea, și la început nu îmi venea să rîd, că știam că voiau să mă vadă fără dinți, eram un animal comic pentru ei, așa voiau să se distreze ei, că nu aveam eu dinți. Și totuși, mi-a venit așa dintr-o dată să rîd pe săturate. Nu mai rîsesem de cînd am plecat de acasă. Și am rîs uitîndu-mă la ei, ce proști erau, toți oameni cu carte și așa de bogați, oameni de vază, că se adunau acolo cu primari și cu lume importantă și rîdeau de o amărîtă ca mine, că nu aveam eu dinți. Dar eu rîdeam de ei și nu invers. Că erau așa de chinuiți de problemele lor, de banii lor, că uite, ce le trebuiau lor ca să rîdă: o femeie fără dinți din România. A doua zi i-am cerut cucoanei banii și mi-o dat cu o sută de euro mai puțin că nu i-am zis mai din timp că plec. Cică trebuia preaviz. Am plecat fără preavizul lor, că m-am săturat de murdăria lor de oameni bogați. Eu cred că oamenii bogați îs mai murdari decît noi ăștia săraci. Senioru avea cîteva zeci de cămăși, da nici pe alea vechi nu le arunca. Le întorcea gulerele ca noi, ăștia sărmanii. Coseam cîte o zi întreagă la gulerele lui, că doar nu crezi că aveau o mașină de cusut. Aveau numai lucruri scumpe în casă, dar să ia o mașină de cusut ca să nu mai cîrpesc, nu mi-au laut. Tot spuneau, lasă, Ana, că o să luăm. Le-am zis că mă cheamă Ana, că nu pot spaniolii pronunța Ileana. Nu am mai aşteptat să îmi ia maşină de cusut, nu am mai putut. Am plecat. Mă întorc acasă. Mă cac în conacul lor şi în cămăşile seniorului.
O milă nesfîrșită m-a cuprins și mi-a fost atît de dragă căpșunara mea necăjită. Și de fiecare dată cînd aud acest cuvînt, mă gîndesc la ea, cum cosea ea de mînă cămășile seniorului și cum el o punea să rîdă ca să o umilească. Și cîte umilințe din acestea și suferințe nu transportă Tarom-ul și Blueairul și Atalssibul între cele două foste provincii extreme ale Imperiului Roman... Și cîți bani chinuiți nu depun acești căpșunari în băncile din ţară.
Astea sînt căpșunile mele: poveștile pe care le-am auzit de la compatrioții mei, românii care au ajuns în peninsulă, visînd să facă bani și să se întoarcă bogați acasă. Și ca o căpșunară respectabilă ce mă aflu, o să includ în paginile astea și poveștile mele, căpșunile mele.